Problema de adult, pe care nu am anticipat-o, a fost cât de des trebuie să răspund la întrebarea: „Ce mănânc azi?”. O problemă, pe care sunt recunoscătoare să o am, căci este infinit mai ușor de rezolvat decât „Am ce mânca azi?”.

Cum mai mulți dintre noi, la Bookster, sufeream de aceeași lipsă de inspirație, ne-am gândit cum să nu ne stricăm zenul dobândit în vacanță și să aducem distracția în bucătărie. Așa că ți-am pregătit o nouă serie de articole și activități:

Un quiz din care să afli ce să mai experimentezi în bucătărie;

Un kit cu liste și trucuri, care îți arată cum să gătești ca un chef la tine acasă;

Un articol cu povești trăite de bucătari români obișnuiți, care nu s-au aflat niciodată în fața reflectoarelor:

„Două salate asiatice, 

una Caesar, 

două sandvișuri calde, 

trei vegane și 

patru porții de clătite la desert”, se auzi comanda strigată de chef.

„Alina, ai terminat salata aia? Că mi se răcesc cartofii și trebuie să scoatem masa 7.”

„Imediat”, sosi răspunsul. „Mihai, e gata puiul de pe grătar? Trebuie să scap acum de salată”.

„2 minute, ai răbdare.”

„Am masa plină de bonuri, ce răbdare?”

„Și ce să fac, să suflu în grătar?”

„Pune un capac peste.”

„Nu mai e capacul. E pierdut de patru zile.”

„Ai lângă tine un teanc de tigăi, folosește una.”

Pe fundalul vacarmului, se aud sunetele ascuțirii unui cuțit.

„Băi, ce m-am tăiat!”

Nicio privire nu se ridică. Poate dacă vocea nu i-ar fi fost atât de calmă… dar până la primul țipăt, nu avea sens să se irosească vreo secundă. 

„Mă duc după un pansament.”

„Ești bine?”, întrebarea venea mai mult ca o simplă verificare, fără urmă de îngrijorare. În urma unui răspuns pozitiv, continuă: „Bun, să nu uiți să-ți ștergi sângele de pe podea, să nu alunecăm pe el”.

***

Când îmi amintesc de perioada în care am lucrat ca bucătar, momente ca cele de mai sus sunt primele care îmi vin în minte. Adrenalina simțită în fiecare seară începând cu ora 6, urmată de sentimentul de satisfacție după ce ai terminat de frecat fiecare suprafață din bucătărie, iar apoi bei un pahar la final de program, așteptându-ți taxiul. 

Dar momentele acestea au devenit memorabile doar datorită oamenilor cu care au fost împărtășite. Așa cum carnea se frăgezește mai repede în oala cu presiune, așa se leagă și prieteniile mai repede în medii de lucru intense. Parcă atunci când treci prin perioade dificile cu cineva, sari etape ale relației. Examenele intense, cantonamentele, cățărările pe vârfuri înalte, călătoriile cu peripeții sau joburile care ne-au dus aproape de burnout, tind să ne lege.

Când am decis că vreau să scriu un articol despre momentele fericite sau mai puțin fericite din bucătărie, colegii m-au întrebat dacă e rezonabil să mă aștept ca persoane cu care nu am mai vorbit de mulți ani sau pe care nici nu le știu prea bine să-și facă timp să-mi ofere aceste amintiri. Am zis cu încredere că da. De ce? Nici eu nu sunt foarte sigură. Știam doar că eu aș face la fel și aveam încredere în această industrie. O industrie în care scopul final este de a le oferi experiențe frumoase altora. 

Pe lista mea se aflau persoane cu care m-am certat în ședințe până la 4 dimineața sau care m-au avut la block. Însă asta nu schimba faptul că erau tot aceeași oameni cu care am râs în alte nopți până la 5 și cu care ne știam atât de bine până în punctul în care îți recunoșteai colegul din spatele tău după miros.

La întrebarea „Scriu un articol, oare mă poți ajuta?”, răspunsurile au fost:

„Până când e deadline-ul?”; „Am puțină treabă, dar îți răspund azi”; „Hai că mă organizez mâine”; „Sigur, mă gândesc și revin”.

Pe când la întrebarea cum îți mai este viața, răspunsurile erau legate de datorii la bancă, despărțiri sau bunuri pierdute. Chiar și atunci când viața nu este roz, deschiderea există. Mi-a fost teamă să nu fiu întâmpinată de reproșuri, că nu am mai vizitat, că nu am mai sunat, însă am găsit doar înțelegere. Înțelegere și replica „nu trebuie să fie bine rău, că ne plictisim”. 

Când ai fost aproape de a te lăsa de meserie, dar acum e o poveste amuzantă?

Îți amintești prima ta farfurie care a ajuns pe masa unui client?

Îți amintești un moment în care te-ai simțit tare împlinit cu munca pe care o faci?

Ai vreun truc sau un sfat pe care să le împărtășești cu cei care gătesc doar acasă?

Iată care au fost cele mai interesante răspunsuri:

„Eram la început de carieră și lucram ca ajutor de bucătar, la un eveniment de 200 persoane, o nuntă. Urma să fie servită friptura, dar eu, nefiind familiarizat cu termenii folosiți în bucătărie, nu am înțeles că asta înseamnă când mi s-a spus să scot friptura din cuptor și să o dau afară. Așa că eu am mutat-o în curte. Spre bucuria celor doi câini ai localului, care fuseseră exilați în respectiva curte pe perioada evenimentului. Bucătarul șef nu a apreciat comicul situației.”

Daniel B. (18 ani în bucătărie)

„Se întâmpla în 2012 și lucram în Canalul Mânecii pe insula Guernsey. Pentru că nu eram în formulă completă, țineam în paralel și secția de la un restaurant italienesc și secția de cofetărie de alături. La scurt timp după deschidere, primesc o comandă de câteva porții de paste și două pizza pentru niște copii. Plec de la cofetărie și observ că din grabă nu dădusem în prealabil drumul la cuptorul de pizza.

Am fost la masa lor, mi-am cerut scuze și am încercat să-i conving să aleagă altceva, însă unul dintre copii își dorea foarte tare acea pizza. A trebuit să aștepte 50 de minute, deja toată lumea terminase de mâncat, iar eu chiar am intrat în pământ de rușine.”

Cristian D. (20 de ani în bucătărie)

„Poate nu amuzantă, dar am o situație în care am vrut să-mi dau pe loc demisia. Rămăsesem fără chifle și am vrut să dau o mână de ajutor colegei care se ocupa de ele. Însă ea, având și standarde înalte și o zi mai proastă, a considerat că nu sunt suficient de bune cele coapte de mine și le-a aruncat pe toate la gunoi. M-am simțit tare prost pe moment, însă între timp am reușit să ne soluționăm conflictele și să evităm risipa.”

Laura B. (12 ani în bucătărie)

„Era o seară foarte aglomerată, toată lumea urla și spiritele erau încinse. S-a ajuns în punctul în care cheful a aruncat, de nervi, o farfurie către unul dintre ajutoarele de bucătari. Ceea ce m-a speriat și am vrut să renunț la această meserie.  

Până atunci mi se păruse de treabă, însă munca multă, căldura și atmosfera tensionată l-au adus în acel punct. Din fericire, nu a fost un eveniment care s-a repetat și cred că am învățat toți cei de față din acea situație să fim mai organizați și să ne păstrăm calmul chiar și în momentele teribil de dificile.”

Ivan L. (3 ani în HORECA)

„Îmi amintesc cu emoție prima farfurie: o salată de vită asiatică, care combina perfect savoarea bucătăriei asiatice cu un touch european. Eram atât de entuziasmată, dar în același timp emoționată. În momentul acela îmi doream să transmit către client și o parte din pasiunea mea pentru gătit. Am așteptat cu nerăbdare întoarcerea farfuriei, m-am bucurat când am văzut că aceasta se întoarce goală și am primit și primele aprecieri.”

Cristiana P. (14 ani în bucătărie)

„Eu am ajuns să lucrez în bucătărie din curiozitatea de a vedea cum e și acolo, însă până atunci, am lucrat peste 10 ani în bar. Astfel că eram deja obișnuit cu acel sentiment și nu a fost memorabil. Însă, îmi amintesc primul cocktail din prima zi în care am rămas singur pe sală. 

A intrat o masă de două persoane, un cuplu. Nu-mi amintesc ce a comandat el, însă ea m-a întrebat ce este Cuba Libre. Bucuros că știu să-i răspund și că eu mă voi ocupa de acea băutură, i-am povestit cu un entuziasm molipsitor și ea a decis că asta vrea să comande. 

M-am dus, am pregătit băutura, iar clienta mi-a spus că e cel mai bun cocktail băut până atunci și a mai comandat încă unul.

Mai târziu în aceeași zi am realizat că eu de fapt îi povestisem și îi preparasem o Pina Colada. Asta face entuziasmul. Dar ce e un nume? Gustul contează.”

George S. (14 ani în HORECA)

„Ce-mi amintesc mai clar este de fapt prima farfurie pe care eu am creat-o. A fost un desert: panna cotta. Ideea mi-a venit după o vacanță în Italia și, odată ajunsă acasă, a trebuit dusă o bătălie, căci regulile restaurantului la care lucram interziceau folosirea gelatinei. Am fost tare mândră de panna cotta mea cu lapte de cocos și cremă de fistic, mai ales când am aflat că a devenit preferata unora dintre clienții noștri.”

Laura

„Când am început în domeniul HORECA, în Irlanda, mai întâi am lucrat ca ospătar, așa că mi-a rămas în amintire prima farfurie pe care am dus-o la masă, la un brunch. Era un full irish breakfast. M-a uimit cât de mare era porția și că cineva poate mânca așa de mult de dimineață. 

Asta a fost prima mea interacțiune cu un client și primele emoții, mai ales că îmi era dificil să le înțeleg accentul. Apoi am realizat că acel fel de mâncare era de fapt un leac pentru mahmureală și de aceea era des comandat în weekend.”

Ivan 

„Prin 2016 eram la un street food festival cu rulota localului la care lucram pe atunci. La un moment dat apare un domn, care avea 10 copii cu el și și-ar fi dorit să le cumpere limonadă, însă nu mai avea suficienți bani la el. Am intrat cu el în vorbă și am aflat că era voluntar la o asociație care ajută copiii proveniți din medii defavorizate, așa că am decis să oferim limonada din partea casei. 

Copiii au fost bucuroși, ne întrebau cum ne cheamă, iar apoi ne strigau cu toții numele și ne aplaudau. Făcuseră super atmosferă. Le-am aflat adresa și în seara aia, cu ajutorul patronilor restaurantului, le-am trimis și mâncare.”

Cristian  

„Am avut ocazia să lucrez la un eveniment la Palatul Elisabeta unde am gătit pentru întreg personalul palatului, inclusiv pentru Regele Mihai.”

Daniel

„Cele mai frumoase momente sunt atunci când vin clienții în bucătărie și îți mulțumesc pentru mâncare, iar apoi, în timp, observi și că revin și că își mai comandă odată felurile preferate”. Laura  

„O amintire super mișto, care m-a făcut să mă simt cu adevărat împlinită cu jobul este legată de marea petrecere de deschidere a unui nou local. A fost un moment special, nu doar pentru că am reușit să punem totul la punct la timp, ci și pentru că întreaga echipă, mare parte din ea nouă, a fost reunită pentru prima dată. În acea zi am simțit cu adevărat puterea și energia lor și am creat legături care s-au păstrat pentru mult timp.  

Atmosfera a fost incredibilă, cu muzică live, mâncare bună și mult mai multe persoane decât ne așteptam să vină. Erau oameni peste tot: în bar, pe terasă, în grădină, așezați pe scara de la intrare, însă toți păreau că se simt bine la noi, așa că am prelungit petrecerea cu mult peste ora închiderii.

A doua zi nu a fost deloc ușoară, mai ales că aceea era de fapt prima zi oficială și încă nu eram calibrați. Însă ce mi-a rămas în minte este mândria și satisfacția pe care le-am simțit și care mi-au confirmat că am ales drumul potrivit și că sunt înconjurată de oameni care împărtășesc aceleași pasiuni și dedicare.”

Cristiana

„Nu face niciodată prăjituri nervos, căci nu îți vor ieși. Și sfatul după care m-am ghidat încă din prima zi în bucătărie, a venit de la bunica mea: mamaie, orice faci sau ce nu faci, să te speli mereu pe mâini.”

Cristian

„Un truc simplu, dar foarte eficient pe care îl folosesc des în bucătărie este legat de modul în care poți intensifica aroma unui sos sau a unei supe. Adaugă puțin oțet balsamic sau suc de lămâie la finalul preparării. Acest mic detaliu aduce un plus de aciditate, care echilibrează gusturile și face ca aromele să fie mult mai intense și mai bine definite.

Un alt truc pe care îmi place să îl folosesc pentru a intensifica aromele în preparatele culinare este infuzarea uleiului cu ierburi sau condimente. Înainte de a găti, putem infuza uleiul cu ierburi proaspete precum rozmarin, cimbru, busuioc, oregano, salvie sau chiar cu usturoi și fulgi de chilli. Consider că este un mod simplu de a adăuga profunzime și complexitate preparatelor, fără prea mult efort.”

Cristiana

„Curăță imediat tot ce ai murdărit. O stație de lucru curată te face să lucrezi mai rapid, iar în momentele de haos te ajută să nu te simți copleșit de tot ce ai de făcut”.

George

„Indiferent de situație și de presiune, ia-ți un moment să prioritizezi și să te organizezi înainte de a te apuca de lucru. Lucru care e valabil pentru orice industrie și mă bucur că am avut ocazia să exersez acest skill încă de pe vremea când eram student, dar și lucram într-un restaurant. Chiar dacă acum am schimbat cariera, simt că am luat cu mine multe obiceiuri bune din bucătărie.”

Ivan

***

Nu știu să ofer o explicație perfectă, însă cu colegii de breaslă simt că voi avea mereu o conexiune. Poate pentru că indiferent unde se afla restaurantul în care am lucrat sau cât de diferite erau felurile de mâncare, sentimentele erau aceleași? Aceleași ghinioane, aceeași aglomerație de comenzi și aceleași beri băute la final de tură. 

Cumva am decis cu toții, fără să ne vorbim, că în postura de client, cel mai bun loc este la bar sau la tejghea, unde poți schimba o vorbă cu barmanul și de unde poți trage cu ochiul în bucătărie. Avem multă îngăduință când vedem că simultan s-au așezat două mese mari și repetăm compulsiv „când ai un moment” la fiecare nouă cerință, de teamă să nu punem și mai multă presiune pe staff.  

Cu atât mai mult, sunt speciale legăturile cu cei cu care am împărțit câțiva metri pătrați în fața unui grătar încins timp de 16 ore pe zi.

Astfel de momente de introspecție am avut și atunci când a murit tata și am fost uimită câte persoane din trecutul lui au venit la înmormântare. Colegi din liceu, din facultate, prieteni de la diverse locuri de muncă. Chiar dacă nu se mai auziseră poate de 10 sau chiar de 20 de ani, au lăsat orice altceva aveau de făcut și s-au grăbit să-i ofere un rămas bun. 

M-a făcut să mă gândesc apoi, care sunt oamenii pentru care aș lăsa totul și le-aș da o mână de ajutor, aș sărbători alături de ei sau le-aș povesti familiei lor o anecdotă din timpul petrecut cu ei. 

Neașteptat, multe dintre aceste persoane nu mai fac parte din viața mea de zi cu zi. Locuim acum în țări diferite, avem alte locuri de muncă, alte responsabilități, însă simt că au avut contribuția lor în ceea ce sunt acum. De aceea, știu că voi fi mereu acolo pentru ei și sper că și ei știu asta. 

Poate nu ar strica însă, ca din când în când, să mă forțez să trec peste inconfortabila replică „De când nu am mai vorbit” și să le trimit un mesaj.